Am rămas nemișcat, cu totul luat prin surprindere. Ce căuta ea aici?
Era prima dată când o vedeam pe prințesa Najima după ziua aceea. Desigur că eu mi-o aminteam, dar oare ea își amintea de mine? Inima îmi bătea cu putere în timp ce o priveam și n-am putut să nu oftez în sinea mea.
"Cum poate cineva să fie atât de frumos?"
Prințesa Najima era exact așa cum mi-o aminteam: chipul fără cusur, mersul liniștit, vorbele elegante. Până și cel mai mic gest al mâinii avea o grație demnă de rangul ei.
Pe lângă ea, eu mă simțeam cu atât mai neîngrijit.
În timp ce parfumul ei floral și discret ajungea până la mine, determinând să fiu și mai conștient de propria înfățișare, prințesa a vorbit.
— Tu ești Yohan, nu-i așa? Asistentul lui Steward?
Am clipit, mi-am revenit și m-am îndreptat. M-a privit direct. Şi-a amintit de mine. Am simțit o strângere în piept, mi-am coborât capul și am răspuns încet.
— Da, Alteță.
A zâmbit și și-a înclinat ușor capul.
— Și cum ai ajuns în situația asta? Am auzit că Steward s-a întors în America. De ce nu ai plecat cu el?
Curiozitatea ei părea sinceră, însă eu am răspuns cu grijă.
— P…Prințul moștenitor nu mi-a dat voie să plec… așa că aștept aici, la palat, până se întoarce Steward.
— Înțeleg.
Najima părea sincer îngrijorată.
— Practic, te țin aici ca pe un ostatic.
Cuvintele ei m-au uluit și am clătinat repede din cap.
— O…ostatic? Nu, nu cred… Doar că încă nu l-au găsit pe cel care a încercat să-l otrăvească pe Alteța Sa, așa că nimeni nu poate pleca după bunul plac.
Vinovatul era încă liber. Dar dacă nu avea să fie găsit niciodată? Neliniștea m-a cuprins din nou. În sinea mea, mi-am dorit doar să dispară pentru totdeauna.
— A, da. Era și asta.
Najima a mormăit de parcă abia atunci şi-a amintit, apoi a zâmbit.
— Aproape am uitat. Alteța Sa pare atât de sănătos și plin de energie.
— D…da… așa este.
Să aud din nou ceva despre Kamar după atâta timp mi-a strâns inima. Voiam să aflu mai multe și, în același timp, nu doream să aud nimic. În timp ce ezitam, Najima s-a încruntat ușor și a continuat.
— N-ai mai auzit nimic, nu-i așa?
Întrebarea ei imprevizibilă m-a determinat să clipesc.
— Am auzit doar că vin niște oaspeți din străinătate și că Alteța Sa construiește un baraj. S-a mai întâmplat ceva?
Najima m-a privit în tăcere. Oare s-a întâmplat ceva cu Asgail? Pulsul s-a accelerat, însă ea a zâmbit.
— Nu, nimic. Nu trebuie să-ți bați capul. Dar tu ce faci aici? Ai de lucru?
Schimbarea bruscă de subiect m-a determinat să ezit. Aș fi vrut să întreb mai multe despre prinț, dar nu puteam. Dacă prințesa a ales să nu continue, nu aveam cum s-o forțez. Sperând că voi mai avea altă ocazie, am răspuns.
— Eu… am ceva de lucru. De aceea stau aici până termin.
— De lucru?
La auzul răspunsului meu, s-a întors. Atunci am observat așternuturile strânse într-un colț. S-a oprit și și-a ridicat ușor o sprânceană, iar eu m-am grăbit să explic.
— Țes… E foarte mult de lucru, așa că dorm aici ca să pot continua.
— Ce anume?
— Poftim?!
Nici eu nu am știut de ce am repetat întrebarea. Najima m-a privit fix și a întrebat din nou.
— Ce fel de muncă? Într-un atelier ca acesta nu se face decât un singur lucru.
Am arătat spre războiul de țesut la care am lucrat.
— Asta.
Privirea ei mi-a urmărit degetul și s-a oprit. Inima a început să-mi bată cu putere. Până la urmă, era un atelier destinat femeilor. Oare avea să se înfurie și să mă dea afară? Sau avea să creadă cine știe ce despre mine? Am așteptat neliniștit reacția ei, dar vocea i-a rămas calmă.
— Tu ai țesut asta, Yohan?
— D…da…
M-am bâlbâit, iar Najima s-a întors spre războiul de țesut. Am urmărit-o cum se apropie și se apleacă puțin ca să cerceteze tapiseria neterminată. Am înghițit în sec și mi-am ținut respirația.
"Zahara spunea că toate erau atât de impresionate de broderie…"
Mi-am amintit cuvintele lui Zahara. Najima s-a îndreptat și s-a întors spre mine. Am tresărit când a vorbit.
— Chiar tu ai făcut totul? Singur?
Oare nu mă credea? Speriat, am șoptit un "da” și am dat din cap. Ochii Najimei s-au îngustat, iar privirea ei rece m-a determinat să încremenesc. Spatele a început să mă doară doar la gândul unei noi pedepse.
"De data asta n-aș mai putea să rezist…"
Înainte să-mi duc gândul până la capăt, Najima a spus:
— Atunci poți să lucrezi chiar acum? În fața mea.
— Poftim?!
Cererea imprevizibilă m-a determinat să clipesc. Najima a zâmbit blând.
— Te rog.
— Bi… bine.
Nedumerit, m-am așezat și am făcut cum mi-a cerut. Am prins firele și am început să țes, deși mâinile îmi tremurau. Din fericire, mișcările veneau aproape singure, din obișnuință. Am lucrat în tăcere, iar după o vreme Najima a mormăit deasupra mea.
— Vai, chiar tu ești. Și ce repede lucrezi.
M-am oprit și am ridicat privirea. Zâmbea din nou.
— Îmi pare rău că m-am îndoit de tine. Doar că acesta este un spațiu pentru femei și e nevoie să fim atente la cei care ar putea intra cu intenții rele.
— Eu n-aș…
Am vrut să mă apăr, dar ea și-a ridicat mâna și m-a oprit. Când am tăcut, Najima a continuat cu blândețe.
— Știu că tu n-ai face rău nimănui. Dar, vai, mănânci măcar cum se cuvine? Arăți de parcă ai putea cădea din picioare mâine. Ai brațele atât de subțiri, încât studenții la medicină ți-ar putea număra oasele fără niciun efort.
N-am știut ce să răspund și mi-am coborât capul. Najima a întrebat din nou.
— Dar de ce faci toate astea? De plictiseală?
— Păi…
Mi s-a strâns gâtul. Nu puteam să-i explic de ce am început să lucrez aici. Am încercat să aflu cine a dorit să-l otrăvească pe prinț, iar asta nu puteam mărturisi. Așa că am răspuns încet:
— Da.
Najima a tăcut. Mi-am șters palmele reci și umede de coapse, neliniștit sub privirea ei. Apoi a făcut o propunere imprevizibilă.
— Ce părere ai să lucrezi în încăperile mele?
— Poftim?!
Cuvintele ei m-au luat prin surprindere. Najima mă privea de sus cu un zâmbet cald.
— Mă simt singură când lucrez de una singură. Mi-ar prinde bine să-mi ții companie. Ce spui?
N-am găsit niciun răspuns și am rămas doar privind-o. Ea a continuat.
— Știu că nu este îngăduit ca un bărbat și o femeie să rămână singuri într-o încăpere. Dar însoțitoarea mea va fi acolo, așa că nu trebuie să-ți faci griji. Lasă lucrurile de aici și strânge-ți așternuturile. După micul dejun, vino în încăperile mele.
Totul se petrecea atât de repede, încât nu puteam decât să mă uit la ea uluit. Și nici măcar nu a terminat. A râs ușor și a adăugat:
— O să trimit pe cineva să te însoțească. Pentru moment, poți pleca. E în regulă?
— Bi…bine…
Am dat din cap înainte să-mi dau seama. A zâmbit și s-a întors să plece, însă după nişte pași s-a oprit în fața altei tapiserii. A privit-o o clipă, apoi s-a întors spre mine.
— Și pe asta tot tu ai făcut-o?
— D…da.
Privirea Najimei a trecut apoi spre partea cealaltă a încăperii. S-a încruntat ușor și s-a întors brusc spre mine.
— Toate lucrările de aici sunt realizate de tine, nu-i așa?
— D…da…
Vocea îmi tremura, dar ea a zâmbit.
— Așa mă gândeam. Numai că asta nu este bine.
— Poftim?!
A arătat spre marginea de jos a uneia dintre lucrări și a urmărit cu degetul o linie, apoi a găsit câte ceva de spus și la alte câteva. Eu o priveam nedumerit când, zâmbind, a propus:
— Ce-ar fi să renunțăm la toate?
— Să renunțăm la ele?
Mi s-a strâns inima și am clătinat repede din cap.
— N…nu se poate… unele sunt aproape terminate.
— Așa?
Najima m-a privit o clipă, apoi a zâmbit indiferentă.
— Atunci nu am ce face. Ne vedem mâine. Hai să luăm prânzul împreună. Vreau să te întreb atâtea lucruri…
— P…pe mine?
— Da.
Oare nu știa că eram Omega? Cum putea să-mi propună așa ceva?
Din clipa în care s-a aflat că eram Omega, purtarea oamenilor față de mine s-a schimbat cu totul. Prințesa Najima însă se purta exact ca înainte și chiar îmi zâmbea. Oare chiar nu știa? Sau era doar îngăduința unei prințese? Eram curios, dar nu îndrăzneam să întreb. După nişte ultime cuvinte de încurajare, a plecat. Eu am rămas singur în atelier, încă buimac de tot ce s-a întâmplat.