Am oftat.
Mi-am frecat mușchii înțepeniți și mi-am îndreptat spatele. Probabil am stat mult timp aplecat, prins de lucru, fiindcă, pe măsură ce îmi reveneam, mă durea tot trupul și simțeam furnicături în brațe și picioare. Am tras aer adânc în piept și m-am ridicat. Ca de obicei în astfel de momente, am început să mă plimb încet prin atelier, ca să-mi dezmorțesc trupul.
Pașii mei răsunau încet în încăperea liniștită. La ora aceea, atelierul era aproape mereu gol. Nimeni nu se apuca de ţesut covoare în arșița amiezii. Tocmai de aceea puteam profita de ocazie.
Nu era deloc ușor să-mi găsesc un loc de lucru în atelierul regal. Eu și Steward am scăpat din vedere un lucru: oficial, era un spațiu destinat femeilor.
"Țara asta e pur și simplu blocată în alte vremuri", m-am gândit cu un zâmbet amar, amintindu-mi cât s-a enervat Steward. Bărbații și femeile puteau sta împreună într-un astfel de loc doar dacă erau rude, iar palatul ținea cu strictețe la regulile acestea. Tocmai când am crezut că am ajuns într-un impas, Zahara mi-a venit în ajutor. A vorbit cu prințesa Najima, iar ea a obținut personal permisiunea prințului moștenitor pentru mine.
"Cât timp lucrezi aici singur, în timpul programului, nu e nicio problemă."
Zahara a lăudat-o fără încetare pe prințesă când mi-a dat vestea, iar eu am simțit deopotrivă recunoștință și vinovăție. Până la urmă, am ajuns chiar să-i suspectez tatăl.
Dar acum nu mai puteam da înapoi. Nu-mi rămânea decât să sper că tatăl ei era nevinovat și că adevăratul vinovat — sau măcar un suspect serios — avea să fie găsit cât mai curând.
Cu toate astea, să aflu zvonurile din palat se dovedea mai greu decât am crezut. Cât timp țeseam, aproape că nu întâlneam pe nimeni, iar puținii oameni pe care îi vedeam în treacăt la schimburile de dimineață și seară nu aveau niciun motiv să-mi încredințeze secrete. Știam că avea să dureze, dar asta nu mă determina să fiu mai răbdător. Măcar atmosfera din jur nu mai părea atât de ostilă. Substanța cu care era otrăvit prințul moștenitor încă nu era identificată, dar aceea era o altă grijă.
Plimbându-mă încet printre războaiele de țesut, am simțit cum mi se destinde trupul. M-am apropiat de fereastră și am privit în jos. Era schimbul gărzilor. Soldații, răspândiți de obicei prin tot palatul, s-au adunat la poarta principală și şi-au ocupat pe rând noile posturi. Am rămas o vreme privind fără un motiv anume, până când mi-am amintit că a trecut deja o lună de când prințul moștenitor era otrăvit.
— Bună, Yohan. Am venit să te iau.
Steward a apărut în atelier cam la ora obișnuită, dar părea mai obosit decât de obicei. Mi-am strâns repede lucrurile de pe masă și m-am ridicat când a intrat.
— Steward, ce s-a întâmplat? Nu arăți prea bine.
— S-a întâmplat ceva... sau poate că nu.
A răspuns evaziv, apoi s-a scărpinat în cap, strâmbându-se.
— Yohan, mă ajuți mâine cu cercetarea? Nu ai nimic urgent de terminat, aşa e?
— Da, sigur. Te ajut cu orice ai nevoie.
Când am acceptat imediat, Steward și-a lăsat umerii în jos și a oftat. Era limpede că ceva îl neliniștea. Am pornit împreună pe coridor, iar eu l-am întrebat cu grijă:
— Steward, e vreo problemă cu cercetarea? Pari îngrijorat...
— Ce? Nu. Nu e vorba de asta.
A tăcut o clipă, cu o expresie atât de serioasă încât gândul mi-a fugit imediat la Kamar și inima mi s-a strâns de neliniște. Oare i s-a întâmplat ceva?
Nu l-am mai văzut pe Kamar de la acel incident. Tot ce am aflat din auzite era că își îndeplinea fără probleme programul încărcat de prinț moștenitor. Dar poate s-a întâmplat ceva în culise, iar dacă era așa, Steward ar fi știut mai bine decât oricine.
Cum am intrat în laborator și am rămas singuri, n-am mai rezistat.
— Steward, s-a întâmplat ceva cu pri... cu prințul moștenitor?
Neliniștea mi se simțea prea clar în voce. Steward părea să se fi așteptat la întrebare și m-a privit calm.
— Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ți-aș fi spus. Dar nici nu pot spune că nu... Nu știu cum să explic.
— Te rog, spune-mi doar dacă e ceva sau nu. Dacă e secret, nu te întreb mai mult.
L-am rugat, iar el a făcut o pauză, căutându-și cuvintele.
— Nu cred că e o consecință a otrăvirii. Prințul a avut problema asta dintotdeauna. De aceea sunt eu aici.
Mi-a venit imediat un gând.
— Insomnia?
Steward a dat din cap.
— S-a confruntat mereu cu ea. Dar somnul acela profund de după otrăvire ne-a determinat să bănuim că substanța i-a provocat o stare asemănătoare cu somnul. Nu putem să-i administrăm otravă de fiecare dată și, oricum, nici acum nu știm ce substanță era. În ultima vreme e tot mai epuizat și irascibil, așa că trebuie să găsim o cale să-l ajutăm să se odihnească.
— Și... cum putem face asta?
Mi s-a uscat gura. Mi l-am imaginat pe Kamar chinuit din nou de durerile de cap și abia mi-am stăpânit neliniștea. Steward s-a uitat la mine și a spus:
— Cea mai sigură metodă la care mă pot gândi este să-i declanșăm rutul.
— Rutul?
M-am simțit puțin prost că întrebam, dar el mi-a răspuns calm:
— După rut, un Alfa Extrem intră într-un somn foarte profund, care poate dura de la o zi până la trei. Seamănă aproape cu o comă. M-am gândit că, dacă reușim să-i declanșăm rutul, prințul ar putea, în sfârșit, să se odihnească.
— Asta... chiar ar putea funcționa! E genial, Steward!
Am exclamat, dar el continua să pară neliniștit. Nedumerit de expresia lui, l-am privit, iar el a spus:
— Dacă intră în rut, trebuie să-i ținem feromonii sub control. Numai că mirosul lui va rămâne în tot laboratorul o zi întreagă. Înțelegi?
— Aha.
Atunci am înțeles de ce m-a rugat să-l ajut la cercetare.
— Deci e nevoie doar să rămân aici, în laborator, până intră în rut?
— Da.
Nu părea ceva dificil, așa că m-a surprins că Steward continua să fie atât de ruşinat.
— Rutul înseamnă și altceva?
Am întrebat neliniștit, iar el și-a întors privirea.
— Nu știu.
Răspunsul lui prea rapid suna a minciună. Studia de atâta timp Alfa Extrem; era imposibil să nu știe, iar dacă nu știa, ar fi căutat răspunsul. Comportamentul lui era neobișnuit. Totuși, nu am insistat. Dacă nu dorea să-mi spună, trebuia să aibă motivele lui. Chiar și așa, știam că nu am aflat totul, iar inima îmi bătea neliniștit.
"Nu vreau să știu."
M-am gândit.
"Nici nu e nevoie să aflu."
Mi-am șters palma transpirată de robă și mi-am retras mâna în ultima clipă. La scurt timp, Steward a schimbat subiectul de parcă nu s-a întâmplat nimic, iar eu i-am urmat exemplul. Eram însă sigur că amândoi știam că evitam adevărata problemă.
În noaptea aceea, după ce am adormit bine, m-a trezit soneria telefonului. Steward dormea în patul de rezervă și a răspuns buimac, dar vocea i s-a schimbat brusc.
— I-au prins? Serios?
Tonul lui era atât de încordat încât m-am ridicat imediat. M-am apropiat în liniște de ușă și am privit spre laborator. Steward se plimba agitat, trecându-și mâna prin păr și vorbind repede, când în engleză, când în arabă, prea repede ca să pot urmări conversația. Tot ce am înțeles era că s-a întâmplat ceva urgent.
Am oftat.
După ce a închis, Steward s-a lăsat pe pat și și-a ascuns fața în palme. Neliniștea mea nu a făcut decât să crească, așa că, în cele din urmă, l-am întrebat:
— Steward, ce s-a întâmplat?
A tresărit la auzul vocii mele, apoi și-a ridicat capul. Nu l-am mai văzut niciodată cu expresia aceea. Steward, mereu atât de stăpân pe sine, părea de-a dreptul șocat. Am înghițit în sec, iar el a vorbit.
— Yohan.
Și-a dres glasul, apoi mi-a spus ceva la care nu m-am așteptat deloc.
— Trebuie să mă întorc în America.