Steward era în picioare încă din zori și nu-și mai găsea locul. Când m-am trezit și am ieșit din cameră, am rămas surprins să-l văd deja trebăluind prin laborator. Știam că a lucrat până târziu în noaptea trecută, iar pentru el era mult prea devreme să fie atât de activ. Am aruncat o privire nedumerită spre ceas și am întrebat:
— Steward, s-a întâmplat ceva?
— A, Yohan. Scuze, te-am trezit?
Și-a cerut scuze, dar continua să caute neliniștit prin lucruri. Tot nedumerit, am insistat:
— Ce s-a întâmplat? Pot să te ajut cu ceva?
Abia atunci s-a oprit, și-a pipăit buzunarele și s-a uitat la mine.
— Nu e nimic grav. Azi e controlul periodic al prințului moștenitor și nu-mi găsesc notițele.
La pomenirea prințului moștenitor, inima mi-a tresărit, dar n-am avut timp să rămân pe gânduri. Steward avea obiceiul să noteze câte ceva pe orice bucățică de hârtie îi cădea în mână. De obicei reușea să găsească exact ce-i trebuia în haosul de pe birou, însă, când dispărea câte o notiță, răscolea tot laboratorul. În mod normal nu făceam ordine decât pe jos, ca să nu-i deranjez lucrurile, dar în astfel de momente ajungeam să caut și eu prin toate hârtiile căzute. Tocmai m-am lăsat în genunchi și am cercetat podeaua, când m-a întrebat:
— Yohan, nu cumva ai aruncat-o ieri când ai făcut curat?
— Sigur că nu. Nu arunc nicio hârtie pe care scrie ceva.
I-am spus că poate am pus vreo foaie rătăcită pe birou și s-a amestecat cu celelalte notițe, dar a clătinat din cap.
— M-am uitat deja acolo. Nimic. Of, se face târziu.
Și-a dus mâinile la cap, disperat, apoi, dintr-odată, s-a luminat la față și le-a lăsat să cadă.
— Ei bine, n-am ce să fac.
Schimbarea lui bruscă m-a neliniștit, dar el s-a purtat de parcă nu s-a întâmplat nimic. A apucat mânerul căruciorului aflat într-o parte și s-a întors spre mine.
— Mă duc la cabinet pentru control. Tu rămâi aici și așteaptă-mă.
— Steward, ești sigur că te simţi bine?
M-am grăbit după el, încercând să-l opresc, dar mi-a făcut semn să nu-mi fac griji.
— A, stai liniștit. Mai caut când mă întorc. Ce pot să fac acum dacă nu găsesc hârtia?
Și, cu asta, a ieșit din laborator, lăsându-mă fără replică. Părea dintr-odată complet indiferent. Oare chiar era bine?
Îngrijorat, dar neavând ce altceva să fac, am rămas o clipă pe loc, apoi m-am hotărât măcar să strâng dezordinea din laborator. Poate găseam și notița.
Am făcut ordine mai încet decât de obicei. Între timp, Rikal s-a apropiat și a început să-mi ceară atenție. L-am luat într-un braț, iar cu mâna liberă am pus la loc lucrurile împrăștiate.
Prin fereastra larg deschisă se auzea schimbarea gărzii. Ca de obicei, se întâmpla la aceeași oră. Privirea mi-a alunecat spre calendarul de lângă ceas. Nu l-am mai văzut pe Asgail din ziua aceea. Nici nu era de mirare: eu aproape că nu ieșeam din laborator, iar când o făceam, plecam împreună cu Steward într-un loc ferit, luam puțin aer și ne întorceam imediat. Zilele treceau, iar data pe care mi-o promisese Steward se apropia. În puțin peste zece zile urma să plec de aici și să mă întorc la han.
"N-o să-l mai văd pe prințul moștenitor... nu-i așa?"
Am rămas nemișcat, pierdut în gânduri. Adevărul era că nu voiam să plec. Îmi doream să-i mai văd chipul prințului moștenitor măcar o dată.
"Chiar dacă şi Kamar m-a uitat pentru totdeauna."
Cufundat în gândurile acelea dureroase, am tresărit când s-a auzit o bătaie în ușă. Steward n-ar fi bătut. Trebuia să fie cineva de la palat.
Când am deschis, în fața ușii se afla, așa cum am bănuit, una dintre slujnicele palatului, cu o tavă de mâncare în mâini. Mi-a zâmbit ca de obicei și a spus:
— Yohan, ți-am adus masa.
— Mulțumesc, Zahara.
Ca de obicei, Zahara nu mi-a întins tava, ci a privit dincolo de mine. M-am dat la o parte, iar ea a intrat și a așezat-o pe masă. M-am așteptat să observe că doctorul nu era acolo și să plece, însă de data asta a ezitat, s-a uitat în jur și m-a întrebat:
— Doctorul nu e aici?
Am răspuns sincer:
— A plecat de dimineață la controlul periodic al prințului moștenitor.
— A... da.
A dat din cap de parcă abia atunci şi-a amintit, iar expresia i s-a schimbat. Curios, am întrebat:
— Ai ceva să-i spui lui Steward?
— Păi... de fapt...
Și-a plimbat privirea ruşinată prin încăpere, apoi și-a făcut curaj și a spus încet:
— M-am rănit la mână... și speram să mă poți ajuta.
— Îmi pare rău. Așteaptă puțin.
Nu era greu să dezinfectez o rană ușoară, așa că am rugat-o să aștepte și am luat trusa de prim-ajutor de pe raft. Zahara a rămas pe loc până m-am întors. Când și-a întins mâinile spre mine, mi-am înclinat nedumerit capul.
— Te-ai înțepat când coseai?
Ochii i s-au mărit de surprindere.
— Da. Cum ți-ai dat seama?
— Era destul de clar. Se văd urmele de ac.
Și-a mușcat buza, iar obrajii i s-au înroșit puternic.
— Țes un covor pentru zestrea mea, pentru când mă mărit, dar sunt foarte neîndemânatică la cusut și... uite ce-am pățit.
Atunci am înțeles. La căsătorie, familia mirelui oferea familiei miresei un dar însemnat, iar mireasa aducea, după tradiție, tapiserii sau lucruri brodate de ea. Familiile bogate puteau plăti pe altcineva să le facă, însă în oraș, unde oamenii își permiteau mai mult, darurile de nuntă au ajuns să fie covoare mari. Fetele începeau să le lucreze de foarte tinere ca să fie gata până la căsătorie, iar pentru cele fără îndemânare era o adevărată încercare. Cei înstăriți le puteau comanda, dar un covor costa de câteva ori mai mult decât o tapiserie.
Zahara nu făcea excepție. Când i-am văzut mâinile rănite, am oftat fără să vreau.
— E foarte greu să lucrezi un covor.
Am mormăit aproape pentru mine. Ea a tresărit, apoi a încuviințat, abătută.
— Nu mă pricep deloc la cusut. Lucrez la el ori de câte ori pot, dar înaintează foarte încet și nici nu-mi iese cum se cuvine...
Necazul ei m-a determinat să mă simt prost. Până la urmă, mi-a adus mâncarea de atâtea ori, încât am început să ne cunoaștem destul de bine.
"Oricum, nu mai am prea mult timp..."
Am întrebat-o cu blândețe:
— Aveți un război de țesut la palat?
A dat din cap.
— Suntem destule, iar cele care se pricep fac lucruri și pentru vânzare. Prințesa ne-a amenajat o cameră în care putem lucra.
— Prințesa?
A zâmbit timid, cu obrajii din nou îmbujorați.
— Da, domnița Najima. Este foarte atentă cu noi și se pricepe minunat la brodat. Când i-am văzut tapiseriile, am rămas toate impresionate. E mereu atât de elegantă și de demnă...
În timp ce o lăuda pe Najima, numele acela mi-a trezit o presimțire neplăcută.
— Spune-mi... domnița Najima este...?
Zahara a râs încet.
— Fiica lordului Zakriya. Logodnica prințului moștenitor.
Ah.
N-am reușit nici măcar să rostesc ceva. Sunetul mi-a scăpat doar ca o suflare. Cu întârziere, adevărul m-a lovit din plin. Ce a spus Asgail în noaptea aceea? Najima şi-a adus o prietenă?
"De asta era atât de amabil cu mine."
Înţelegând asta, mi-a strâns inima. Ochii mi s-au umplut de lacrimi și vederea mi s-a încețoșat. M-am întors repede, prefăcându-mă că mai caut ceva, însă lacrimile au venit prea repede. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi stăpânesc amețeala, și am schimbat cumva vorba.
— Atunci trebuie să fie foarte greu să lucrezi la covor și să muncești în același timp.
Vocea mi-a tremurat, dar ea nu a observat și a continuat să se plângă, cu spatele la mine.
— Exact. Și chiar dacă vrei să cumperi unul, cele lucrate de mână sunt foarte scumpe. Ce să fac? Dacă nu e gata la timp, vor fi nevoiţi să mai aștepte.
M-am străduit să mă liniștesc și, fără să-mi întorc încă fața spre ea, am întrebat:
— Ești logodită?
— Da. Părinții mei au aranjat totul când eram mică, dar...
A mai povestit o vreme, până când o altă slujnică a venit s-o caute și, în cele din urmă, Zahara a plecat din laborator. Rămas singur, m-am lăsat pe canapea și am oftat. Lacrimile mi-au umplut iar ochii. Mi-am ascuns fața în palme și am respirat adânc, încercând să mă liniștesc. Atunci am auzit pași grăbiți pe coridor. Câteva clipe mai târziu, ușa s-a deschis brusc, iar Steward a intrat aproape alergând. Când m-a văzut, s-a oprit surprins și a exclamat:
— Yohan, de ce plângi iar? E din cauza prințului moștenitor?