— E ciudat de multă agitație, am mormăit când m-am trezit. La fel de curios, Rikal se plimba prin fața ferestrei și miauna. Era nevoie să-i dau de mâncare, dar trupul îmi era greu ca plumbul. Am rămas întins cu ochii deschiși până când s-a auzit o bătaie în ușă și m-am ridicat fără tragere de inimă. Proprietarul hanului stătea în prag și m-a certat în glumă.
— Yohan, ce faci? Dormi într-o zi atât de frumoasă?
Am râs forțat.
A râs cu poftă și a continuat: — Vino mai târziu să mănânci cu noi. Mai ieși și tu, cunoaște oameni. A, și a sunat Steward. Grăbește-te jos, te așteaptă la telefon.
"Steward?"
Nedumerit, am ieșit pe hol, iar proprietarul s-a întors spre mine și a spus:
— Ar trebui să-ți iei și tu un telefon. În zilele noastre e tare incomod să n-ai unul.
— Mă descurc și așa, mulțumesc... am mormăit.
Nu am îndrăznit niciodată să-mi cumpăr telefon, de teamă să nu las vreo urmă. Până atunci nimeni nu a părut să găsească ciudat faptul că foloseam telefonul hanului, dar după atâta timp petrecut acolo probabil am început să atrag atenția. M-am prefăcut că nu observ și l-am urmat la parter. Receptorul mă aștepta pe tejghea. I-am mulțumit și l-am ridicat.
— Da, Steward. Mă simt bine. Când te întorci?
Mi-a răspuns vocea lui cunoscută, dar ceva suna diferit.
— Yohan?
— Steward?
Vocea îi tremura ciudat. M-am încruntat, iar el a continuat.
— A... Yohan, ce faci? Cum e atmosfera pe acolo?
Încerca să vorbească degajat, dar neliniștea i se simțea în glas. Am răspuns încet:
— Nu știu. E multă sărbătoare prin oraș... s-a întors prințul moștenitor.
— Înțeleg... Și în rest? Nimic neobișnuit?
N-am putut decât să-l liniștesc din nou.
— Nu, nimic. Steward, tu te simţi bine?
Și-a dres glasul.
— Mă simt bine, totul e în regulă. Ascultă-mă, Yohan. Nu ieși din cameră până ajung eu. Trebuie să-ți spun ceva. Vin în seara asta. Rămâi acolo, ai înțeles?
Faptul că insista atât a determinat ca inima mea să bată mai repede. M-am bâlbâit:
— De ce? Ce s-a întâmplat? Nu-mi poți spune acum?
A evitat răspunsul.
— E greu de explicat la telefon. Vorbim când ajung. O să vin cât pot de repede.
Înainte să închidă, mi-a repetat încă o dată:
— Nu pleca nicăieri până nu ajung eu.
Nedumerit, am pus receptorul la loc. Când mi-am ridicat privirea, proprietarul hanului m-a privit curios, iar eu am mormăit:
— Mulțumesc pentru telefon. Tocmai mă întorceam, când m-a strigat:
— Stai, Yohan. Asta e de la templu.
Mi-a întins un coș. Am încercat să refuz, dar a dispărut deja înăuntru. M-am uitat la dar și apoi la pliantul strecurat printre fructe. Pe el era chipul pe care tocmai l-am văzut și pe ecran.
Picioarele m-au lăsat și m-am prăbușit pe podea.
"Nu se poate."
Mi-am adunat cu greu puterile și m-am întors clătinându-mă în cameră, repetându-mi în minte:
"E imposibil. Probabil mă înșel." Dar fotografia de pe pliant nu s-a schimbat. Era chipul după care am tânjit atâta timp. Cum era posibil? Trebuia să fie altcineva. Și totuși, asemănarea era prea mare.
Cât timp am locuit acolo, Kamar a purtat mereu ochelari de soare și şi-a acoperit o bună parte din față. Oamenii din zonă nu știau cum arăta. Ca să-i evităm pe oamenii stăpânului locului, ieșeam doar târziu sau când străzile erau aproape goale. Doar eu și Steward i-am văzut chipul descoperit.
După dispariția lui Kamar m-am ascuns și eu, dar în ultima vreme am devenit mai puțin atent. Poate pentru că, fără el, am ajuns să nu-mi mai pese prea mult ce se întâmpla cu mine.
Dar atunci ce însemnau toate astea? Disperat să găsesc o explicație, mi-am amintit cuvintele lui Steward.
"Ah..."
Dintr-odată, ceva a început să capete sens, dar m-am agățat cu încăpățânare de îndoială. Îmi doream ca Steward să ajungă și să-mi spună că m-am înșelat, că era doar o asemănare. Dar târziu în noaptea aceea, niște bătăi grăbite în ușă m-au trezit. Am deschis cu inima strânsă și, când l-am văzut, am înțeles că speranța mea era zadarnică.
— Yohan.
Chipul lui Steward era tulburat. Nu l-am mai văzut niciodată așa. Am încercat să zâmbesc și m-am întrebat cât de nefiresc trebuia să arate zâmbetul meu.
— Steward.
Am reușit să-i rostesc numele, apoi mi-am adunat tot curajul și am întrebat:
— L-ai... văzut pe Kamar?
N-a răspuns. Tăcerea lui era de ajuns. Simțeam că lacrimile mi se adună în ochi.