Camera s-a umplut de mirosul mâncării. Pe masă erau fructe, legume, carne și chiar deserturi. Era pentru prima dată când vedeam atâtea bunătăți așezate laolaltă. Iar cel mai mult m-a bucurat orezul: era gătit cum trebuie, fără apă în plus care să-l transforme în terci. Era orez adevărat, cu boabele lucioase strânse frumos în bol.
— Mai așteaptă puțin, Rikal.
Ațâțat de miros, motanul se învârtea printre picioarele noastre. A încercat să se cațere pe picior, apoi a sărit pe un raft și a întins laba spre un pește rumenit, gata să-l înhațe. Văzând cât de agitat era, mi-am dat seama că era nevoie să-l ținem departe de mâncare pentru câteva clipe.
— Eu pun carnea pe grătar, bine?
— Bine.
Kamar l-a ridicat ascultător pe Rikal, dar motanul a început imediat să șuiere, cu blana zburlită și ghearele scoase. Am făcut schimb de roluri pe loc.
— Gata, Rikal. Băiat cuminte.
I-am spus încet pe nume și l-am strâns la piept. Mieunatul ascuțit s-a transformat imediat într-un tors mulțumit. Kamar ne privea uimit, iar eu n-am putut să nu râd.
— Se spune că pisicile au memorie foarte bună. Suntem în încurcătură. Ce i-ai făcut, Kamar?
L-am necăjit, iar el s-a uitat spre mine.
— E doar o pisică.
— Și?
— Cine poate ști vreodată ce e în mintea unei pisici?
Nu puteam să-l contrazic și am râs din nou. Cu Rikal în brațe, m-am întors și am întâlnit privirea lui Steward, aflat de cealaltă parte a mesei. Mi-a zâmbit.
— Vă înțelegeți foarte bine. Aș spune chiar că sunteți tare apropiați.
Nu părea că ne ironizează, așa că m-am îmbujorat și i-am răspuns cu un zâmbet.
— Mulțumesc. Și mulțumim pentru ajutor. Datorită ție am reușit să vindem tapiseriile la un preț foarte bun.
Steward ne-a ajutat mai mult decât m-am așteptat. I-a dat lui Kamar niște pastile și ne-a recomandat chiar și un magazin unde puteam vinde tapiseriile mele. Kamar nu a înțeles de ce era nevoie să ia medicamentul, dar când Steward i-a spus că feromonii mei erau suficient de puternici încât să-i provoace probleme, a acceptat fără tragere de inimă. După ce a luat pastilele, mirosul lui aproape a dispărut. Mi-a părut puțin rău, dar Kamar a spus că nu-l deranja dacă era mai bine pentru mine. Eu am refuzat să iau ceva asemănător; lui Kamar îi plăcea prea mult mirosul meu natural.
Pe lângă asta, Steward ne-a dat o mulțime de sfaturi despre viața în oraș. Amintindu-mi toate lucrurile pe care le-a făcut pentru noi, i-am mulțumit din nou, iar el a zâmbit larg.
— Eu ar trebui să vă mulțumesc. M-ați primit la masă.
Apoi a adăugat pe un ton calm:
— Iar tapiseriile sunt foarte frumoase. Încă îmi vine greu să cred că le-ai lucrat chiar tu, Yohan.
Privirea i-a coborât spre mâinile mele, bătătorite și pline de urme vechi, iar eu m-am simțit ruşinat și le-am ascuns sub masă.
Steward nu părea să fi observat gestul.
— E rar să vezi un bărbat ocupându-se cu broderia, mai ales într-un loc ca Al-Ad.
— Nu este permis în Al-Ad?
Am întrebat surprins. A dat din cap.
— Sunt foarte tradiționaliști aici.
A râs scurt, apoi a continuat: — Au chiar și o lege potrivit căreia o persoană virgină care are relații intime cu cineva trebuie să se căsătorească cu acel om. În zilele noastre! Pentru femei, asta înseamnă că primul partener ar deveni automat soț. O absurditate. Gândește-te numai la situațiile în care femeia nu și-a dat consimțământul. Legea tot ar obliga-o să se căsătorească alături de el.
Steward a clătinat din cap cu un zâmbet amar.
— Și asta e doar una dintre legile lor absurde.
— Înțeleg...
Am mormăit, privind în poală. Dacă o femeie era nevoie să se căsătorească alături de primul ei partener, atunci o femeie de aici pentru care Kamar era primul ar fi trebuit să-l ia de soț. Dar...
M-a strâns ceva în piept.
"Dar dacă eu nu eram primul pentru Kamar?" Ce avea să se întâmple atunci?
Steward a continuat să vorbească. Ne-a spus că a venit aici ca să cerceteze particularitățile fiziologice ale familiei regale, dar planurile erau date peste cap și a ajuns să rămână în acest avanpost, așteptând vești de la palat.
— Oricum, nu pot rămâne aici la nesfârșit. Dacă se prelungește prea mult, va trebui să mă întorc.
A ridicat din umeri, iar eu am întrebat nedumerit:
— Particularități fiziologice? De ce fel? A... scuză-mă. Probabil sunt lucruri confidențiale.
Mi-am cerut scuze, iar el a clipit și apoi a râs.
— Nu e nimic secret. Toată lumea știe despre asta...
S-a oprit, iar expresia i s-a schimbat.
— Dar chiar mă întrebam ceva. Voi doi știți foarte puține despre lumea de aici. Unde ați trăit până acum? Chiar dacă veniți din alt oraș, tot e neobișnuit.
Întrebarea imprevizibilă m-a lăsat mut pentru o clipă. M-am uitat spre Kamar, dar el părea să nu-i dea importanță. Steward a ridicat din umeri.
— Ei bine, fiecare are motivele lui. Nu sunteți obligați să-mi spuneți.
Tocmai faptul că nu insista m-a determinat să vreau să-i explic. M-am uitat din nou la Kamar și, după o scurtă ezitare, am început:
— Doar că... ne-am întâlnit din întâmplare, iar Kamar are amnezie... și eram nevoiţi să plecăm. Cam asta e tot.
Steward a ascultat în tăcere, apoi s-a încruntat.
— Amnezie? Nu-ți amintești nimic despre tine?
Am dat din cap în locul lui. Pe chipul lui Steward a apărut pentru o clipă surprinderea. Până la urmă, era medic. Mi-am atins bărbia, apoi am întrebat cu ezitare:
— Steward, există vreo cale... vreo șansă ca memoria lui să revină?
— Hm... amnezia nu e chiar atât de frecventă.
A adăugat:
— Creierul e foarte delicat.
— Înțeleg...
Am mormăit, iar el m-a întrebat:
— Dar chiar trebuie să-și recapete memoria? Ați putea trăi foarte bine și așa, dacă țineți feromonii sub control. Presupun că nu veți rămâne aici pentru totdeauna. Unde vreți să mergeți?
— Încă nu știu...
M-a privit câteva clipe, apoi a spus:
— N-aveți încă un plan clar?
— Nu încă.
Și-a mângâiat bărbia și a mormăit:
— Ei bine, nimeni nu știe ce va urma.
Am vorbit cu grijă, dar hotărât:
— Un lucru îl știu sigur. Vom rămâne împreună.
— Așa?
Ochii lui Steward s-au luminat, dar apoi expresia i s-a umbrit din nou.
— Ai grijă, Yohan. Niciodată nu poți ști totul despre un om.
Am clipit surprins. Steward a aruncat o privire în spatele meu și a făcut un semn discret spre Kamar.
— Ai spus chiar tu că nu știi nimic despre trecutul lui. E greu să ai încredere deplină într-un om pe care abia l-ai cunoscut cu adevărat.
Mi-am amintit de lucrurile făcute de Kamar atunci când cineva ne-a amenințat. Pe gâtul lui Steward se mai vedeau încă urmele slabe ale mâinii lui. Am înghițit în sec și am șoptit:
— Uneori nu pot să scap de gândul că şi Kamar ar fi putut face ceva foarte grav înainte să-și piardă memoria.
Steward și-a îngustat ochii.
— E posibil ca trecutul lui să fie mult mai întunecat decât îți imaginezi.
Vocea i-a coborât aproape până la șoaptă. Am încremenit, iar în clipa aceea Kamar a apărut cu o farfurie în mână.
— Despre ce vorbiți?
A pus farfuria jos și s-a uitat la mine. Am râs forțat și am clătinat din cap.
— Despre nimic important. Nu-i așa?
M-am uitat spre Steward, cerându-i parcă să-mi dea dreptate, iar el a zâmbit.
— Dacă Yohan spune că nu e nimic, atunci nu e nimic.
După aceea chiar a schimbat subiectul și a început să vorbească despre lucruri mărunte: un scandal în care era implicat un fotbalist, un câine fără stăpân pe care l-a hrănit cu o zi înainte și tot felul de alte nimicuri. Nimic suspect. Și totuși, chiar și atunci când îi răspundeam, cuvintele lui îmi răsunau încă în minte:
"E posibil ca trecutul lui să fie mult mai întunecat decât îți imaginezi."
"Mai întunecat decât îmi imaginez? Cât de întunecat?"
Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării, dar m-am prefăcut că nu-l simt.